se făcea că locuiam într-o fabrică părăsită
eu eram o răgace şi te muşcam de un deget
gemeai surprinsă ca să mă ierţi
trebuia să-mi întind aripile şi să împrăştii pulbere sclipitoare


lumea era o broască ţestoasă bătrînă de o mie de ani
stăteam cocoţaţi pe carapacea ei
mergeam încet dar sigur spre cei ce nu mai sînt

se făcea că mergem la toate nunţile de pe pămînt
din pămînt
la închinat
lăsam un soare sau doi

*

părinţii noştri erau ultimii cai sălbatici
o vreme ne-am ţinut strîns de coama lor
ei fugeau spre moarte ca şi cum ar fi fugit spre tain
noi ne ţineam strîns de coama lor
fuga lor a trecut în oasele noastre

apoi a început să plouă şi nu s-a oprit
de parcă toate vieţuitoarele ar fi dat în plîns
vin apele îţi strigam vin apele
tu îmi spuneai
deschide-ţi braţele
pieptul
primeşte-le
cine ştie cînd va mai curge prin venele noastre ceva

*

uneori nu te mai simt aşa cum te simt
de obicei
nişte furnicături sau o căldură în piept
mă sperii îngrozitor ca atunci cînd visezi o cădere în gol
apoi te trezeşti lovind cu picioarele de marginea patului