E greu să țin isonul cu micuțele degete
care își părăsesc cercul de muncă- viața încă
se învață cu maroniile dealuri.
Pleava lui august stăruie sus într-un nor de
șoimi micuți care își strâng aripile către soare.
Trec peste scândurile subțiri ale podului;
îmi caut dragostea în druzele toamnei încă pe
urmă să-ți fiu mamă: ochiul meu de mamă,
gâtul meu înalt și palma cernută ca un înveliș
de căldură.
Focul ridică din îngerii lui roșii amiaza,
pădurile se astupă cu mult pământ galben.
Florile lor înfloresc pentru mai mulți ani
o dată.

- Mi-e teamă în sânul căreia o să apuc;
deaia le dezmierd în pământul uscat cărările
de apă, vrejii înalți și pâlniile de miere.

Văd pe culmea maroniilor dealuri piscuri de
zahăr și violete cu piciorușe subțiri risipinde-n
soarele care picură trepte: marea pe care
o caut nu e sub piatra din care ți-am luat
culoarea ochilor sau pe cea a sufletului.
Surâsurile florile înainte- și doar lor, înaintea
pasului flexat pe apă, eu o să-mi port crudă
dragostea încă pe urmă să-mi fiu vântul
amărui care se macină de pajiști.