oraşul nici măcar nu clipeşte
între pleoape i-au încremenit străzile
până şi ochii felinarelor
s-au scurs printre franjurii verii
aidoma privirilor unui bărbat
admirând o femeie frumoasă
dincolo de crengile teilor stă luna
ca un buchet de mireasă în bolta cerului aruncat
peste umărul stelelor înflorind axa lumii
nopţile se aşează una în braţele celeilalte
precum beţele de chibrit adunate în cutia lor mică
poţi aprinde cu ele oricând dimineaţa de mâine
sau poţi să-ţi arzi succesiv amintirile
însă nu ştiu dacă asta ar folosi la ceva sau cuiva
memoria e un magician la fel de nemilos ca şi tine
cunoscând foarte bine toate trucurile
mi te aduce în minte de fiecare dată
când aş vrea să cred că în sfârşit te-am uitat
iar oraşul nu-mi oferă niciun fel de spaţiu virgin
peste tot paşii noştri au lăsat urme
pistrui desenaţi pe asfalt “Murmure de la Seine”
un fe de mătase albind Calea Lactee
Nocturnele lui Chopin nu sunt decât o pasăre liberă
slobozită înspre cerul de vară
improvizaţii pentru suflete cu hârtie de orez
un fel de romantism dus la extrem desuet
ce-mi seamănă mai mult decât mult