Semizeu ce risipeşti pe buze secretul fericirii depline,
Readuci în suflet liniştea,ucigand stăpânii furtunii;
Zeus ,Thor sau Indra tremură când aud notele tale line,
Mângâiate tainic de coardele firave ale sensibilităţii.

C-un glas lin,vrăjit,ce se-mpleteşte cu freamătul mării,
Arăti lumii-ntregi,floarea iubirii cea rară şi nemuritoare;
Ce infloreşte mai frumos sub rădăcina răutăţii;
Decât sub sărutul lunii cu cerul,când fulgerul moare.

Ca şi subtilii crini ce fură aerul rece intr-o secundă;
Cântece dulci provoacă spasme inimii melancolice;
Când notele îşi sting sufletele sub mâna-ţi tremurândă,
Dau naştere palidelor speranţe în tensiunea crescândă.

Când vibratiile vocii tale descriu bătăi de inimă ce-n mine mor,
Devii cel mai mare poet cu glas de trăsnet ce acoperă soarele;
Ce gâdilă nebunele stele,care fug de pe cearceaful norilor;
Ajungând în cântarea galaxiei,sufletu-mi se pierde de dor.

Eşti tu,oare chiar melodia rătăcită a divinităţii?
Din eternul şi infinitul univers,ce aplauzele muritorilor-aduni?
Fiinţa intrupată a binelui,ce îngerii o cântă libertăţii;
Doar tu,inimă pasională,sufletului tânguitor,vise îi torni…