Te priveam și nu-mi venea să cred
că pot să fiu atît de liniștit în preajma ta,
sufletul meu se bucura și zburda ca un ied
care a găsit printe mărăcini mlădița ce o căuta.

Aveai privirea atăt de senină și curată
încât umbrele de lângă tine se luminau,
iar în preajma trupului tău-grădină înmiresmată
toate miasmele cu ciudă se împrăștiau.

Radiai o pace și o liniște adâncă
încât simțeam dorința să te îmbrățișez,
sufletul meu transformat de suferință–n stâncă
să primească iar căldură și în inimă să o păstrez

ca pe un balsam de preț, vindecător.
Doream, de dragul tău, din nou să mă botez,
să mă purific în izvorul de iubire salvator
și împreună cu tine tainele virtuților să le veghez.

Poate eși un înger sau doar o închipuire,
Oricum, pentru mine prea puțin contează;
femeie radioasă, ce reverși în jurul tău numai iubire,
gândul meu, cu dor, înaintea ta îngenunchiază.

De este păcat, știu că voi plăti pentru el,
dar spune-mi ce te înduioșează
ca să alini durerea sufletului meu rebel
care acum, când nu te vede, după tine lăcrimează?