O lacrimă de cristal
a căzut din ochiul unui albatros
și a încremenit pe coama unui val
ce-și etalează pieptul maiestos,
umflat sub dantela de spumă argintie
țesută cu îndemânare de vântul furios
care frământă neîncetat marea în agonie
și o sparge ca pe o înșelătoare oglindă
de țărmul straniu, vanitos,
întristat că nu poate să o cuprindă
și să o sugrume cu brațul lui vânjos.
De după norii făuriți din vată,
de un meșter de glorie avid,
care tivesc zarea semeață și imaculată,
se arată soarele ce pare un copil timid,
ieșit să se joace singur la poartă,
suflet singuratic, slut, gângav, invalid,
pecetluit de o nemiloasă soartă,
pe care ignoranța vrea să-l vadă
repede pierind,
dar Speranța-înger sfânt, înaripat,
purtând o torță de lumină
pe curcubeu încrezătoare s-a înălțat;
tronând ca o adevărată regină
promite fiecărui suflet disperat
fericire ca răsplată, de i se închină.

Lacrima, soarele și speranța
adorm uneori, dar răsar mereu;
în vise și flori încremenindu-și prezența
veghează alături de ochiul lui Dumnezeu...