Nu mă simt rănit în orgoliu
ci numai trădat în dragoste și părăsit,
dar nu o să-mi pun în piept fundă de doliu
și nici cenușă pe cap, fiindcă tu nu ai murit.

Ai plecat? foarte bine,
îți urez cu tot sufletul să fii fericită!
Nu aștepta să alerg după tine;
chiar dacă inima de dor mi-e biciuită,
voi rezista ispitei căci am sufletul puternic.
Din umbră, ca o mantie
aruncată peste mine de tristețe,
mă susține speranța - sfetnic
iubitor și plin de tandrețe.

Poate că așa trebuia să se întâmple,
tu să pleci și alta să vină spre mine
cu dragoste și fără ifose să-mi umple
inima batjocorită și asaltată de suspine.

De vei regreta că ai plecat, va fi treaba ta,
mie deja nu-mi mai pasă.
Desigur, cu trecerea timpului te voi ierta
pentru suferința ce mi-ai împlântat în inimă
ca o lamă adâncă și tăioasă.

Spune-mi totuș, de ce ai plecat
când aveam atâta nevoie de tine?
Sufletul meu în adâncuri nu este încă împăcat
și suferința despărțirii din când în când revine,
ce-i drept, ca o umbră trecătoare
întoarsă înapoi de timp, ca să se închine
clipelor de fericire nemuritoare
trăite de noi împreună
ce pribegesc acum ca păsările rătăcitoare
în nopțile părăsite de lună.