Catul întâi în repaus perora lunca cenușie,
că nimic nu crește din rădăcinile ei, că, cenușiu,
se ascunde piciorul desculț, și privirea de peste
umăr se țese-ntr-o frumusețe nouă- abdică, cumva,
de relaxatele coaste în viață în buclele uniforme
la aspirația culorii stătute în ele cu o puzderie
de praf nemărginit la capătul gropii.

În viață- cum ai alege încă în viață să se-ncline
fruntea aceea netedă, din atâta piele câtă poate
să intre într-un sinus uscat ori revers în cușma
argintiilor ei oase
- dragostea ruptă în codița ei, în starea infinită
a luminii la marginea gropii pe care pământul
o soarbe în umezeala delicatelor lui ceasuri,

nu refulează arșeul prin ștergarele lui de gândaci
și acreală, să nu uite preludiul rece al căldurii,
să nu uite topirile nordului ori gleznele roșii de
frig, ori gleznele roșii de frig, subțiate în umbra
lăsată cu soarele.
Nu refulează în adânc articulația rotundă- cum,
rotunde, se duc într-un balans asiduu, muscelele
galbene de lut în care rădăcinile înfig nestemate
pe fundul gropii.