Dimineaţa, în oglindă,
văd foarte clar că pe fruntea mea scrie RATAT.
Încep să-l acuz pe acest ratat :
că trebuia să-şi ţină gura,
că ar fi fost mai bine să recurgă măcar la nişte jumătăţi de compromisuri,
să fi fost ceva mai flexibil,
să nu se fi considerat atât de necesar…

Ratatul tace condescendent
(cu superioritatea atotştiutoare a celui de dincolo
de oglindă),
până când îmi vine să scuip pe toţi şi pe toate,
inclusiv pe această oglindă plină de ifose …
Pe el, însă, nu pot să-l scuip. Nu pot !
Încep să-l înţeleg,
să-i găsesc justificări,
şi, în cele din urmă, să-mi însuşesc premizele lui.

Din acest moment, ratarea nu se mai negociază.
A fi sau a nu fi
RATAT – e o vocaţie.



(volumul "Tifla" - 2004)