Trântorul, sătul de viața de huzur nemeritat
Ce-o avea în stup, dar fără să fie și respectat,
Hotărî că-i musai vremea să-și depună actele
Și-mpărat să le devină, la toate suratele.

Și-ntre două cupe pline, de nectar și de polen,
Dezbătea atent problema, cu toți neuronii-n plen:
Prea deștept nu sunt din fire și nici prea bisericos
Și nici chipul nu m-arată , nici voinic și nici frumos.

Cum dracu să fac atuncea, pe surate să-amagesc
Și cu-a lor regină mamă eu să mă căsătoresc?
Golind cupă după cupă, se gândea așa amicul,
Jinduind să fie capul, sătul de-a fi doar buricul!

S-a gândit vreo două zile și răspunsul n-a găsit
Până când la stup stuparul după miere a venit.
Ce-nchinare, ce respect și regina îi vădea!
Numai trântorul cel leneș bea la miere și... gândea.

Și așa s-a hotărât, trântorul, să folosească
În campania de rege, frica cea mai mișelească
Ce-o aveau cele-albinuțe, de zeul cu văl pe față
Care le zidise stupul și le dijmuia pe viață.

Că avu eficiență tactica nou aplicată
Dovedește Catedrala Mântuirii de prostată!
Iar morala povestirii n-o cătați, că nu mai este,
C-a murit nefolosită-n parlamentu lu' nea Pește!