ţin minte, jupuiam ceva în pădure. Trăgeam de zăpadă
cu ambele mîini ca de o blană a nimănui.
mănuşile noastre, mînecile, nasturii la piept
se năclăiau promiţător de seu. Un seu mult mai alb şi mai
delicat decît zăpada. A, ne mai ajuta şi vîntul. Vîntul sufla
şi sufla, şi mîna troienele-n suluri de seuri spre marginile
pădurii, creîndu-ne cît mai mult spaţiu pentru jupuire,

mai ales că printre mîinile şi picioarele noastre
începea să apară o masă de carne proaspătă,
aburindă,
cam vreo zece-douj’-de metri pătraţi de şold
sau, poate, de spate sau de grumaz...

ţin minte, jupuiam ceva într-o pădure...