Cum ne știau anotimpurile
- frunze uscate ridicate de vânt -
așa copacii ne prindeau în îmbrățișarea lor
cu brațe aritmice nesperat de tinere
și ne zâmbeam una alteia
- sufletul nostru era un tablou renascentist
pictat în dureri trecute.
Iarba ne țintea picioarele de pământ
și din ruine ne ridicam împreună
temple de cuvinte.

Eu, constelație cu astre căzânde,
ea, zile și nopți, acum și atunci.

Gândurile noastre
- fără să știm, fără să vrem -
călcau cu tălpi murdare
cele mai înalte sunete
- timpi și voci și repere -
și ne jucam de-a prezentul
- sau era de-a v-ați ascunselea cu eternitatea? –
și mângâiam umbre
cu privirea și auzul
din vârfurile degetelor.