Să nu minţi.
Să nu furi.
Să nu ucizi.
Să nu uiţi.
Normal că te-am uitat - e blestemul acestui lut din care suntem făcuţi - instinctul de autoconservare...
Aşa cum spuneam mai demult - când eşti pe cale să înţelegi rostul creaţiei, ţi se face foame.
Cu toţii ne ratăm visele, absorbiţi în cotidianul flămând care ne suge.
Şi apoi supravieţuim sperând că vor duce copiii noştri mai departe ceea ce noi nu am fost în stare să purtăm.
Ca într-un joc deja pierdut de darts,
haloul stinselor, apuselor ţinte
încă ne obsedează
ca un reminder al unui scop în viaţă
de dinainte ca viaţa să devină un scop în sine.
Parcă suntem drogaţi - numai alcoolul te face
să confunzi mijloacele cu scopul - spunea un filosof.
Poate că e chiar necesară câte o gură
din sfânta trecătoare voluptate
pentru a putea suporta tot restul
şi în acelaşi timp să reuşim să ne prefacem că nu ne pasă.
E modul vieţii de a ne da o duşcă
înainte de a ne amputa ceva.

9.11.2007