Mi-au crescut nenumărate urechi pe picioare.

Le tund cu ferăstrăul pentru defrişat
păduri imaginare. Ele cresc spre a îmi asculta
paşii dintre distanţe şi între
clipele ce curg în clepsidra
dintre lună şi
ultima stea.

Este ca şi cum ai aduna pietre de râu
spre a construi drumuri între calculate
umbre de plopi ce cresc ca nişte ciclopi
răzvrătiţi între cuvinte şi dealuri,
risipiţi între munţi şi câmpii
şi singuratici îndrăgostiţi
de idealuri.

Câteodată am impresia că mi se aşează
toate clipele ca nişte cărămizi într-o casă.
Strălucesc vii. Cu ochi ageri privesc.
Sunt ferestre ce se deschid nesfârşite,
ca nişte braţe, spre a cuprinde
gândul fiinţial,
nelumesc.