Ce deznădejde, femeie străină,
te-a trimis să-mi imaculezi pragul
cu pulpele sângerând o răcoare necunoscută?
Cum ai putut auzi năruirea unei candele
când cuvântul lui Dumnezeu e un foşnet abia?

Ce deznădejde, femeie străină,
te-a trimis nesilită în acest pat îngheţat
de câte iubiri a cuprins pân-la tine
- empireu al schimniciei fără speranţă?
Cine ţi-a dat liniştea cu care mă-nvălui
dăruindu-te parcă, întregindu-mă doar,
potolind orbirea copilului
lacom să smulgă fructul,
apucându-i doar forma,
ce deznădejde, femeie străină?

Înţeleg, o, abia acum înţeleg,
eu am mai cunoscut umilinţa victoriei
şi îmbogăţit cu încă un naufragiu
recunoscător m-aplec peste buzele tale
umezite de roua de diamant a castităţii
impenetrabilă-n veci.

Ce deznădejde! Ce deznădejde!