Ea s-a dus. Era dragostea mea, luna mea şi chiar mai mult
Alunga puii şi spăla podelele,
Strângea oasele şi cojile de alune după petreceri
Şi plesnea copiii când săreau ca nişte mici sălbăticiuni,
Acum băieţii mâhniţi n-au nici un rost,
Iar fetele trag la maşina de cusut o rochie după alta,
În care să-şi legene trupul mlădios
Şi să plămădească copii cu chipul necunoscut,
Furnizându-mi nepoţi, cârlionţaţi, desigur,
Zbenguindu-se şi hârjonondu-se cu vântul şi fetiţele ciufulite,
Cine-o să mai măture, cine o să mai pună
Laptele la răcit în zăpadă?
Şi cine-o să mai arunce gunoiul, cine o să mai hrănească purceii?
Cine o să mai strângă oasele de pui pentru câinii flămânzi?
A pierit vrăjitoarea mea care, fără o vorbă, îndeplinea toate corvezile
Naşteri, colocvii nocturne şi ploaia.
Zăpada cade peste chipul şi mâinile
Celei ce-a fost luna mea, şi chiar mai mult.