Noi am fost condamnati la doliul iubirii ca sa nu suferim in continuu de moartea sufletului
Si sufletele noastre totusi nu au murit o singura data, ci mor in fiecare clipa de nefericire
Ne pierdem in placerile mintilor, ale materialului, ale trupului
Si uitam ca niciodata nu ne vom odihni in eternitatea numita nemurire.
Cand cerul s-a deschis ca sa primeasca ingerii inlacrimati ai Pamantului pentru eternitate
Pamantul s-a inchis in infinitul crunt al tristetii si al mortii sufletului meu
Caci nimic in lumea asta goala si pustie nu sufera de perenitate.
Ci totul se termina inainte de a incepe ce e mai greu.
A trai? Ce inseamna oare? Nimic, caci tu, suflet indoliat, te-ai nascut ca sa mori,
Ca sa suferi, ca sa traiesti muscand din amintiri vechi, roase de vreme si de nori.
Te-ai nascut asemeni lui Niobe, ca sa te transformi in stana de piatra si sa plangi,
Sa ai in jurul sufletului tau de piatra numai vai adanci si infinit de stanci.
Tremuri in vis, te impietreste orice vant, te sperie o iubire, vrei sa pleci...
Si daca ai iubi din nou, ce s-ar intampla cu lacrimile tale insangerate si reci?
N-ar disparea, s-ar transforma intr-un val rosu, inalt si aprig,
Ce erodeaza stanca sufletului tau plin de pustiu si frig.