Cand amarul, fara voce, incerca-vei sa il plangi,
Si cand neagra agonie, ai sa vrei sa o alungi,
Sa-ti aduci aminte-o clipa de blestemele funebre,
Ce vor transforma trairea in milenii de tenebre.

Sa te bantuie pacatul si sa pierzi tot ce-ai dorit,
Si sa suferi chinuri grele, disperand la infinit.
Cand o umbra de speranta va clipi in ochii-ti verzi,
Sa se surpe optimismul, visele sa ti le pierzi.

Sa te zguduie delirul, sa te simti golit si trist,
Si sa fii privit de oameni ca un simplu arivist.
Sa te macine calvarul, pustiit pierdut sa fii,
Temeri innebunitoare sa te-agite zi de zi.

Sa te-mpiedice orbirea, rational sa nu gandesti,
Sa-ti doresti in orice clipa sa-ncetezi sa mai traiesti.
Sa te haituiasca noaptea suflete de morti pierduti,
In tacerea absoluta, cu fantasme sa te lupti.

Sa se-nchida infinitul, sa iti urli disperarea,
Sa fii cel mai bun prieten doar cu ura si tradarea.
Sa ti se sfasie gura sa nu-ti poti striga durerea,
Sa te-acopere pamantul si neantul si tacerea.