Când Dumnezeu,
Plictisit
Să creeze făpturi obișnuite,
Și-a aplecat capul în mâini,
Obosit,
O lacrimă a pornit
Din genele acoperite de brumă,
Din ochiul neliniștit,
Și lacrima a căzut pe o bucată de humă.

Atunci Dumnezeu
A văzut
Cum huma a început să fiarbă
Și-ncet, a ridicat-o de jos
Și-a făcut,
Din acea bucată de lut,
Cu mâinile sale milenare,
O făptură, ce I s-a părut
Că nu are cu nimeni asemănare:

Ochii,
Raze de soare,
Þipăt
Ce zvâcnește
Din neputința de-nălțare.
Buzele,
A zorilor lacrimă,
Sânge
Ce fierbe
În corpuri cuprinse de patimă.
Trupul,
Potire de flori,
Iubiri
Ce se-ascund
În scumpe-mpletiri de fiori.

Când Dumnezeu
A terminat
De îmbinat:
Razele soarelui,
Lacrimile zorilor,
Potirele florilor,
Þipăt ,
Sânge,
Iubiri,
Înălțare,
Patimi,
Împletiri,
Pe pământ privirea și-a aruncat
Și văzându-mă singur și întristat,
Mi-a zis:
-Vino! Mâinile care-au creat-o
Þi-o dăruiesc, vino și-o ia!
Și-ntinzându-mi-o încet, a botezat-o:
POEZIA.
ă