Acestea-s pentru tine, draga mea, plutind în seri, lăsându-se alene pe alei,
Rupând din visul meu să-ți dau în dar fărâme de cristal, poate le vrei...
Sunt nopțile ușor oranj, smulgând tăcerea din oraș, sunt zilele ce au trecut
Cu tot ce a zăcut ascuns în timpul scurs ușor, în dulcile bătai de puls tacut...
Sunt fluturi mici, zburând voioși în lumea nevăzută de oglinzi de carnaval,
Sunt zâmbete ce le-am furat zâmbind... Sunt inimi șterse de îmbrățișări de val...
Dând la o parte efemerele văluri de vis, am dezgropat comori ascunse adânc;
Alunecând pe marea de un verde indecis, voi râde... Poate-ar trebui să plâng...
Ce suntem noi, mai mult decât frunze în vânt, decât fine grăunțe de nisip?
Ce căutăm să-nfigem rădăcini în vitregul pământ, deși știm toți că nu e chip?
Aș vrea să îți pot dă mai mult acum decât a penei bucle lunecând pe galbenele foi
Dar din păcate n-am nimica mai de preț de dăruit și poate... Poate nu era de noi...