Fără liliac îţi este părul, iar chipul tău cel din sticla oglinzii.
Dintr-un ochi într-altul norul trece întocmai Sodomei spre Babel:
precum frunzişul de piatră spulberă turnul şi cum mai spumegă crângul de sulf

Apoi îţi zvâcneşte un fulger în jurul gurii - acel ascunziş cu aşchii de vioară.
Cu dinţi de zăpadă mânuieşte unul arcuşul: O, mai frumos răsuna trestia-n vânt!

Eşti şi tu, iubito, o trestie şi cu toţii o ploaie suntem;
Un vin fără-seamăn ţi-e trupul şi-l bem cu toţi zece;
o luntre în lanul de grâu inima ta, vâslim îndreptând-o spre noapte;
un ulcior de albăstriu, cum mai sari tu peste noi, iar noi dormim...

În faţa cortului soseşte plutonul, te ducem la groapă chefuind.
Cum răsună pe dalele lumii talerul greu din vis.
CU MÂNA PLINĂ DE ORE, aşa ai venit tu la mine - ţi-am spus:
Părul nu ţi-e închis la culoare.
Aşa l-ai ridicat tu uşor pe talerul suferinţei, era mai greu ca mine...

Ei vin pe corăbii la tine şi-l încarcă, îl oferă spre vânzare în târgul plăcerilor -
Îmi zâmbeşti din adâncuri, mă plâng ţie de pe terezia care rămâne uşoară în vânt.
Mă plâng: Părul tău este închis la culoare, ei îţi oferă apele mării, iar tu le dăruieşti buclele...
Şopteşti: Ei umplu deja lumea cu mine, iar eu îţi rămân ca o strungă în inimă!
Tu spui: Pune-ţi pe tine frunzişul anilor - e timpul să faci asta, ca apoi să vii să mă săruţi!

Frunzişul anilor este de culoare închisă, părul tău nu.