Și mă doare până-n mine,
(Ce mare depărtare-s eu!)
am încălțări atât de puține
și nu mă lasă Dumnezeu,

să mă știu până la capăt,
(Spațiu comprimat în mine!?)
timp eu sunt care merită
exploatat cum se cuvine!?

Și mă văd cu ochi cât pot,
voie cât am eu să strig,
dincolo de simțuri însă,
n-am putință să mă-mping,

și să-mi explorez neantul,
stelele ce ard în mine,
cu lumina lor ajunsă
în cuvintele-mi puține,

fiindcă este-un zid de teamă,
gros de frica de-a fi eu,
pe de-a-ntregul, căci de piept,
m-oi lua cu Dumnezeu.

După chipul lui mi-e chipul,
și-n asemănare-s uns,
eu sunt el cel la plecare,
el e eu însă ajuns.