Stau impasibil, uşor încruntat
în crunta şi dominatoarea ipostază
a celui mai puternic pământean,
mă străduiesc să transmit
cât mai multă hotărâre şi forţă
să nu suspectezi cumva c-aş putea avea
vreo slăbiciune umană.
Nu cred că mă poţi iubi
când ştii că sunt un patetic, vulnerabil om,
când amândoi am citit când eram mici
aceleaşi basme despre eroi, viteji războinici
lipsiţi de fisuri existenţiale,
prefiguratori ai unui atemporal Rambo
mreu la locul şi momentul potrivit.
Accelerez în confirmarea,
copleşită de sinceritatea cu care te privesc
fără a clipi,
a faptului că nu observ eforturile
pe care le faci şi tu
(şi te consider naturală
- ba chiar supranaturală -
numai o stea în frunte-ţi mai lipseşte!).
Ştiu că trebuie să te fac să crezi
că te cred de o fragilitate enormă
şi că sunt suficient de puternic pentru amândoi
şi că îmi vine natural să mă joc cu tine
de-a "hai să ne prefacem că nu ştim
că suntem în epoca post-modernă
şi că amândoi credem că eu sunt în stare
să mut munţii de dragul tău
iar tu eşti în stare cu un surâs
să-mi dai aceste puteri legendare".
Nu te alarma, imitaţia de Făt-Frumos
doar se preface că e copleşit
de tristeţea fără ieşire soră cu moartea
care-l înghite când se gândeşte
că va veni un moment
în care va claca, şi pentru că nu va putea
să-ţi înfrunte dezamăgirea,
va prefera să dea bir cu fugiţii
spre o maturitate cenuşie şi anostă
pe care şi-o va petrece hrănindu-se
cu nostalgia cuplului perfect pe care l-aţi avut:
El - insensibil şi invulnerabil
(la orice înafară de Ea)
Ea - imaterială şi imponderală
(exceptând momentele când oboseşti să-ţi imaginezi).

8 februarie 2006