E o întâmplare a fiintei mele
si-atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâsnesti într-o îmbrătisare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dălti ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, in sus, si izbeste-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă si in nesfârsire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, si mult mai curând.

Ce bine că esti, ce mirare că sunt!
două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, întoarsă spre pamânt,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata neasemuita luptă
a minunii că esti, a-ntâmplării că sunt.