Să-mprumutăm iar lacrimi...




Nimeni nu mai plânge, ochii nu au vină
Pământul stă să nască fiori și gropi adânci
Pentru o vară moartă ce pe final suspină
Prezența toamnei sapă cu brațe reci, de stânci.

Cu calm ucide frunza chiar fără să îi pese
Că lasă pomii văduvi de mândrul lor veștmânt
Nimeni nu mai plânge că nu-s bucate-alese
Iar vatra a rămas cu iz de pâine-n gând.

Speranța au sădit-o la rădăcini de nuci
Într-un pământ agonic și obosit de noi
Dar au crescut în voie mulțimi de negre cruci
Bocind suflete moarte și plânse trist de ploi.

Poziția de rugă genunchii n-o mai vor
Iar pleoapele se-nchid dorind un calm deplin
Copii năpăstuiți se nasc uitați de dor
Hrănindu-se la sân cu lapte de pelin.

De va veni vreo iarnă va ninge cu cenușă
Pe amorțite trupuri de oameni și de munți
Vom rătăci pe drumuri căutând o ușă
Visând la flori de rouă, la mere dulci și nunți.

Nimeni nu mai plânge, ochii nu au vină
Să-mprumutăm iar lacrimi nu ar fi prima oară.
Privirile-obosite vor trupuri de lumină
Să regăsească-n zâmbet întâia primăvară.