știu că pentru puțin inima mea
căzuse peste ramuri, deasupra
ei ramuri și foarte deasupra soarele
ca un pumn de purpură, cad
și mâinile mele după
un zbor greu prin laptele cețurilor de
iarnă. ziua se-ntindea, se
desprindea ca o piele de oasele
cenușii ale nopții. Prin vânturi
o spinare de monstru care mă
mângâie. E prea mult pentru mine,
din tăcere apărea omul
cu o mie de fețe, cu o mie de voci,
cu o mie de priviri, cu o singură inimă zdrobită
și străină de el. Mai rămân până-mi
vine pasărea și până-mi
cresc pământuri noi sub tălpi.