IEPURELE ŞCHIOP

Înc-o dată mă încearcă
fuga fără nici un rost;
vreau să merg spre niciodată,
umbrei caut adăpost.

Iepurele şchiop mă duce,
blana lui îmi creşte mie,
îi simt fuga în spinare,
învăţ frica argintie.

Şi suflarea lui fierbinte
- mi pune ghearele în gât
când eu vreau să ţip cuvântul
care-odată ne-a urât.

Sângele fără măsură
trece-n carnea iepurească –
tot mai mic mă fac deodată-n
şchiopătarea mea firească.

Şi simt iepurele blând
cum încalecă pe mine
şi cum merg spre niciodată
şi cum şi el însuşi vine

şi cum fuga fără rost
nu e-a iepurelui care
nu mai ştie ce a fost
şi nu-şi are-asemănare.

Mă devoră el pe mine
şi-l devor şi eu cu zel –
noi suntem chiar drumul însuşi,
noi suntem de-un fel cu el.

Aerul ne e un pântec
care nu ne mai încape –
iepurele şchiop şi omul:
un cuvânt tot mai aproape.

Eu alerg cu el în spate
dar povara lui sunt eu –
e călare dar nu poate
iar scăpa de trupul meu.

I-am crescut şi eu în carne,
umbra nu ni se desparte –
om şi iepure, deodată,
călărim aceeaşi moarte.

NICOLAE BĂCIUŢ