cobor muntele în aleanul vâjâietor al vremurilor grele,
alerg printre flori, copacii mă privesc nedumeriţi,
adineauri eram trist, acum arunc bucurii din priviri...
eternul zâmbet zburdalnic al copilului ce eram eu!

printre copaci, ciupercile-mi şoptesc ştirile,
crengile-mi alină durerea din suflet ce contemplu mereu,
frunzele-mi aşează părul ce de-atâta timp mi-alungă amintirile,
sufletu-mi e şi-acum alături de tine, iar eu sunt al tău!

sar peste stâncile noduroase ce se ridică din râpă,
ocolesc raioane de buruiene aruncate parcă anapoda peste imaş,
gândesc profund că fac parte din natură...
sunt doar un punct pe harta din atlas!

cărbunele...e-mpraştiat mai peste tot,
şi lemnul neguros mă mângâie duios,
îmi suflă vântul şoapte de iubire la urechi...
dar tu departe, într-un sat pierdut trăieşti!

şi-am alergat şi norii prin pădure,
şi viscolul l-am colindat doar pentru tine,
dar tu...ocolul colinei l-ai făcut nepăsătoare...
iar eu, visând, stăteam cu ochii îndreptaţi spre soare!

acum...când eu lovesc şi clopotul de dimineaţă,
acum zâmbesc când merg copii la culcare,
uimesc natura, cu lacrimi stropind cultura...
grăbesc şi timpul, sădind zâmbete de soare.