Prometeu
Byron

Titan ai carui ochi nemuritori
Se pierd in suferinta muritoare,
Vazuti in realitatea lor
Ca semn divin si de candoare;
Care a fost rasplata agonii tale ?
O suferinta muta si mult prea arzatoare.
Tu piatra, vulture si viata'nlantuita
Toti cei mandri feresc sa vada durerea infinta
Agonii ce nu le vad si le ascund,
Durerea sufocanta si glasul ei profund.
Acel grai ce se aude doar in singuratate
Facand gelos si cerul in abisala noapte,
Ar trebui sa fie ascultat
Pana ce zgomotul difuz de spatiu e'necat.

Titan blestemat de soarta sa te zbati
In suferinta si vointa celor luminati,
Pe care nici tortura n'o poate stapani;
Nici Raiul cu a sa lege,
Si nici destinul cel tiran si fara de caldura
Calauzit de sentimentul nelipsit de ura.
Si ce cladeste o face din placere
Dar tot la fel distruge lasandu'ne'n tacere.
Ai refuzat sa mori plin de senenitate
Blestemat de darul numit eternitate
Tot ce'a ramas esti tu si durerea ta din soapte.