Zeii urcă pe jos şi parfumul de piersici
îi robeşte acestui pământ...
Cupolele păpădiei se sting
luminând cu o ultimă rază spectrul
toamnei la miazăzi. Sunt atât de singură
încât pui de lup şi de veveriţă
laolaltă la piept aş încălzi. Torcând
sub luna nouă o gheară de-argint,
somnul sub munţi de zahăr se pierde,
gonind la tâmpla puiului de urs,
un iad de miere şi de zmeură
verde. Nici să nu îmi mai scrii,
ar fi ca o moară de vânt în câmpie,
ca o pasăre moartă şi grea, lovind
în pieptul meu de soţie, şi nici
să nu te arăţi, să nu priveşti în oglinzi
cum liniştea ca o frunză de laur
pe frunte îţi creşte, cum jur împrejur
în salturi largi, muţenia te înrobeşte.
Mai simt şalul cald al copilăriei
pe umăr, eu mai pot istovi
singurătatea începând de la capăt
să număr: credinţa neîntinată
în ploi, în geniul rotund
al mingii de tenis, în dans,
în noaptea cu lună, în victoria
Angelei Davis.