Podul viselor, plutind
În scurta noapte a primăverii
S-a destrămat deodată…
Dintr-un pisc de munte norul
Îşi ia zboru-n cerul gol..
(Scrisă în 1194)
*
Când vine primăvara
Pe boltă stelele şi-arată
Luminosul lor alai:
La marginea regatului de nori
Strălucesc stelarele fecioare.
*
Noapte de noapte,
Când părăsesc sala gărzilor
Din palatu-ntărit,
De tine dau, târzie strajă
Pe-un munte – lună graţioasă!
*
Inima ta fiind
Meleag străin, Chitaiu-ndepărtat,
Stă dincolo de mare –
Solia-ntoarcerii n-ajunge
Pân’la limanul pieptului meu.
*
Mâneci de călător
Flutură pe drumul pustiu
În vântul de toamnă –
Apusul mai trimite o rază
Pe podul suspendat peste-abis…
*
Chiar dacă am ştiut
De la-nceput că o-ntâlnire
Despărţire-nseamnă –
Eu l-am iubit fără să-mi pese
Că zorii zilei sunt aproape!
(vorbeşte o femeie îndrăgostită)
*
Pereche are dorul meu
Prelungindu-te la nesfârşit,
Trecător vis al iubirii?
De-ai dăinui cât roua se aşează
În zori pe lumea noastră-nlăcrimată!
*
Cât cuprind cu ochii
Nu sunt nici flori de vişin,
Nici frunze purpurii –
Colibă-nvelită cu ierburi
Pe-un ţărm într-o seară de toamnă…
*
Să curăţ cărarea
Celui aşteptat să vină
Peste poale de deal –
Prea grea povară e zăpada,
Pe cedrii ce-mi ajung la streşini.
*
Am îmbătrânit –
Înţeleg acum când neaua
Se-nvârtejeşte.
Nu-mi vine nici un oaspete –
Pe unde să mai treacă?
*
Îmi retrăiesc trecutul…
Prin sparte streşini, năpădite
De buruiana deasă
Răzbate luna cum o ştiu de mult
În tomnateca noapte strălucind…

Poezie scrisă la un ospăţ imperial de Anul Nou:

Când vine primăvara
Şi stelele pe car revarsă
Razele luminoase,
Peste imperiul de nori
Apar astralele fecioare…

Din ANTOLOGIE DE POEZIE CLASICĂ JAPONEZĂ de Ion Acsan şi Dan Constantinescu, apărută la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981