La ora două din noapte, în încăperea subterană ce adăposteşte redacţia unui ziar din Osaka, oraş aflat sub alarmă aeriană, într-o clipă leneşă, de extremă plictiseală, pe când aşteptam apariţia zgomotului copleşitor al motoarelor unui B29 care avea să umple cerul chiar deasupra oraşului în următoarele cinci minute, mi-am adus aminte de micul sat de pe creasta munţilor Chugoku, unde îmi evacuasem, cu două-trei zile în urmă, soţia şi copiii. Locul îţi dădea senzaţia că-i situat mai degrabă în cer, nu în inima muntelui. Bătut de vânturi care suflau invariabil din direcţia nord-vest, îl năpădeau buruieni cu flori albastre şi nume necunoscute. Dincolo de vremurile ce se vor lăsa peste lume, într-un ungher al acelui podiş, an după an, norii de vară vor pluti, albi şi muţi, iar nopţile adânci de omăt se vor răsfoi fără foşnet. La acest gând, mă simt copleşit de-o senzaţie de pustiu, zadarnică. Nici uşurare, nici solitudine, sentimentul era mai aproape de tristeţea de-a vieţui alunecând pe fundul pupilei închis purpurie a unui animal care şi-a ascuns femela într-o văgăună din munţi.