Pe când eram în liceu, înfãºurat în manta ºi întins pe spate deasupra unei dune de nisip pe þãrmul Mãrii Japoniei, am fost martor cãderii unei stele. Nimic nu ºi-a pus amprenta mai puternic asupra spiritului meu din tinereþe decât fapta solitarã a meteoritului desprins din constelaþiile îngheþate de noiembrie, într-o razã albãstruie, iar apoi dispãrut pe neaºteptate. Am rãmas multã vreme întins în nisip. Nu aveam nici cea mai micã îndoialã cã pe pãmânt eram singurul om care cu proprie lui frunte va aþine calea acelui corp ceresc, menit sã cadã în cele din urmã.
De atunci pânã astãzi s-au scurs mai bine de zece ani. În noaptea aceasta am zãrit o stea trãgându-ºi cu repeziciune coada lungã deasupra dezolantului peisaj citadin, alcãtuit din fiare vechi ºi moloz – cadavrul tinereþilor chinuite din þarã. Cu ochii închiºi ºi o cãrãmidã drept pernã, de-acum nici gând sã-mi mai cadã pe frunte ceva. Înstrãinarea din mica sãrbãtoare a acelei clipe! Precum propria tinereþe pierdutã în prãpãd ºi dezmãþ, e cu neputinþã de ghicit drumul pe care avea sã-l urmeze. Dar ceea ce mi-a rãmas pentru totdeauna întipãrit pe retinã este curãþenia, limpezimea uluitoare a sfârºitului unei stele cãzute din constelaþiile fixe, în coborâre printre corpuri cereºti.