De-a dreptul pe pământul gol – o fâşie pârjolită acoperită de moloz şi buruieni – se înălţa cu mare iuţeală un cartier de barăci înjghebate în pripă. Înainte de incendiu locul fusese un vechi târguşor liniştit de prăvălii, cu ierburi de leac şi labirint de străduţe. Din înfăţişarea de odinioară nu mai păstra însă nici cea mai mică urmă. Aşezarea pe cale de-a se naşte sub cerul de început de iarnă nordică - şir apăsător de zile – era un oraş misterios, dar lipsit de orice personalitate, nici vechi, nici nou. Lipsă de cârciumi şi baruri nu ducea, dimpotrivă. De parcă ar fi fost o înţelegere la mijloc, multe purtau nume de constelaţii – Orion, Fecioara, Indianul, Păunul, Girafa, Leul, Lebăda, Cameleonul. Toate se închideau devreme, la şapte seara. La semnalul sonor al valurilor din Marea Japoniei, aflată la trei mile distanţă, dispăreau şi luminile constelaţiilor strâmtorate ale oraşului. Mai apoi, cele adevărate, de noiembrie, se iveau de-a latul cerului nocturn, înseninat brusc, iar sentimentul de străvezie şi pură dezolare cobora şi se depunea, încet-încet, învăluind întregul oraş. Fireşte că noaptea, numai noaptea, acest orăşel nordic de barăci avea un aer misterios, cum nici o altă aşezare japoneză n-a avut vreodată.