Nu cuvintele purtate ca arginþii
Vânturaþi din mânã-n mânã pe tejghele
Ar putea sã mi te cheme-n ochii minþii,
Râu muntean, cu limpezimi de acuarele.
Cum sã dau eu slove negre ºi tocite,
Jocul fraged: numai apã, numai soare,
ªi frunziºul: spumã verde pe rãchite,
ªi lumina: aur sprinten sub picioare;
Naltul cer primãvãratic care mânã
Sus la munte, pe ulmet ºi pe ariniºti,
Norii albi ºi le adapã turma pânã
Vine seara cu-ale umbrelor neliniºti;
Ridicându-se în noapte: vajnic taur,
Dealul care paºte cer de stânjenei;
ªi zvâcnindu-ºi bobul mic spre cloºca de-aur,
Stelele zvârlite-n zare pumn de mei;
Casele cu prispã scundâ, stând pe labe,
Suri zãvozi legaþi de drumurile-funii;
Toate morile-n genunchi, ca niºte babe
Ce albesc pe prundul gârlei pânza luni...
Cât aº vrea sã uit de tot abecedarul.
Din tãceri sã pot urzi pãienjeniºuri,
Sã prind stele licãrind pe-ntreg hotarul
Apelor încremenite-n luminiºuri.
ªi, în zori, în vorba-mi nouã sã pãtrunzã:
Ceru-n aripi care cântã arãturii,
Glasul apei, tactul morii, vântu-n frunzã,
Cucul, ritmic, ca ºi inima pãdurii.