Prin tăcerea verde, brazii cot la cot,
Duc pe umeri largul eleşteu albastru.
În lumină-şi moaie argintiul bot,
Un mesteacăn tânăr, printre ei sihastru.
Toate sunt uitate, toate-s de nimic.
Aducând tămâia păcii în căţuie,
Clopotul vecernii dela schitul mic,
Cu paşi mari vecia muntelui o suie.


Un şuvoi îşi mână iezii albi pe prund,
Câte unul sare şi 'ntre cetini scapă.
Satul, cu cireada caselor, în fund,
Soarbe asfinţitul revărsat din apă.
Oare ard în trunchiuri veşnic lumânări,
Că atâta ceară picură din scoarţă?
Ulii rari ne coase sufletul în zări
Şi ne 'ndepărtează frunţile de harţă.


Ieri s'a spart fereastra unui curcubeu,
Împroşcând cu ţăndări iarba din poiană.
Oile coboară dela Dumnezeu,
Mieii poartă colbul razelor pe blană.
Şi-a umplut şi baciul fluierul cu cer,
Ca să-l zică noaptea focului de veghe.
Depe culme-un nour, alregând stingher,
Vine să-i aducă prăpădita zeghe.


Şchiopătând la vale pe-un picior de plai,
Tupiliş se ţine după câni potica.
Calcă'n vârfuri vântul primenit la strai,
Atingând în treacăt frunzele cu chica.
Parc'ai fi în mâne, parc'ai fi în ieri,
Parcă eşti în somnul depărtării calme.
Când aici, când colo şi când nicăieri,
În ecou talanga bate 'ncet din palme.


Stâna se piteşte în doinit trecut,
Laptele şi caşul stau lângă balade.
Scijelând amurgul dintre crengi crescut,
Ca o clipă veche câte-o frunză cade.
Depe patul bolii, veştedul destin
Se ridică astîzi teafîr în picioare
Şi în fruntea turmei zilelor ce vin,
Merge fâlfâindu-şi sarica de soare.