e-atâta mâl ascuns în noi, că dacă
aş scotoci în timpul-antipod,
cu fiecare pas tot mai săracă
s-ar face punga dată s-o deznod;

tot mai puţină apă-ar da fântâna,
tăcerea s-ar întinde ca un val
a toate ştiutor - strivind lumina
descătuşată-n spaţiul ancestral;

tot mai puternică ar fi arsura
pe ochii-nchişi - ca-n ţarină de lut -
de frica iernii, ce închide gura
pe şoapta clipei care a trecut

şi n-ar rămâne-n mintea, ce refuză
băltite ape - scurgeri de ciubăr,
decât Fântâna Veacului: ecluză
Minciunii travestite-n Adevăr.