poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4131 .



Pan Tadeusz
poezie [ ]
Fragmente II ( același volum)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Adam_Mickiewicz ]

2005-09-22  |     |  Înscris în bibliotecă de Bejliu Anne-Marie



Fragmente II

Cînd, slab, elanu-i simte copitele prea grele,
Cînd iepurele simte că sîngele-i se-nchiagă,
Cînd șoimul nu mai vede, cînd cerbul n-are vlagă,
Cînd vulturului ciocul, ca arcul coroiat,
I-e gata să se-nchidă pe veci, în dumicat,
Atunci, spre cimitirul acesta vin să moară;
Rănită sau bolnavă, chir cea mai mică fiară
Dă fuga, ca aicea, în patrie, să piară.
De-aceia-n codru, omul cît poate el pătrunde,
Nu află stîrv sau oase de fiară nicipeunde.
Se spune că-ntre fiare, la ele-n capitală,
Sînt bune obiceiuri și-o bună rînduială;
N-au fost nici vătămate de legea omenească
Și nici proprietatea n-avură s-o cunoască,
Ce lung prilej de certuri în lumea noastră-i doară.
Nu știu nici de dueluri sau arta militară.
Ca-n raiul lor strămoșii, la fel trăiesc nepoții;
Sălbateci însă pașnici, iubindu-se cu toții
Și nu se mușcă unul pe celălalt vreodată.
Chiar omul, de-ar ajunge cu mîna ne’ narmată
Acolo, între bestii tihnit ar zabovi;
Ba ele, cu aceeași uimire l-ar privi
Ca-n ziua cea din urmă-a creației, a șasea,
Cînd primul lor părinte-n Eden îl admirase
Pe-Adam, pîn-ce să-nceapă cu el întîia sfadă.
Noroc că omul, însă ăst loc nici n-o să-l vadă
Căci Frica, Truda, Moartea în drum are să-i șadă.
Din cînd în cînd, copoii ce-n goan㒠nvierșunată
Prin rîpe, muschi, mocirle dau buzna cîteodată,
De locurile-aceste, cumplite, năuciți,
Urlînd o iau la fugă cu ochii rătăciți
Și mult timp, lîngă omul cu mînă protectoare,
Mai tremură de teamă, căzîndu-i la picioare.
Aceste seculare ținuturi tăinuite,
În grai de vînătoare, sînt matcă denumite.
Urs prost! La tine-acolo în matcă de-ai fi stat,
Pan Voischi despre tine nicicînd n-ar fi aflat;
Desigur te-mbiase a stupului mireazmă
Sau poate-adulmecaseși ovăzul copt în preajmă,
Că te-ai pornit din codru spre marginea lui rară
Și-ndată pădurarii de tine și aflară,
Picherul trimițîndu-l, ce lor le e iscoadă,
Ca, unde ți-e popasul și-al tău bîrlog, să vadă!
Acuma-n matcați, Voischi cu cîinii de bătaie
Opriră, și sînt gata retragerea să-ți taie.


Tadeuș înțelese că nu-i puțin, de cînd
Au dat copoii iama prin codru pînă-n fund…

……………………………………………………………..


E pace. Vînătorul urechea și-o ascute
Degeaba, ca pe-o rară discuție s-asculte
Tăcerea, stînd într-una pe loc, cu încordare;
Doar muzica pădurii zvonește-n depărtare.
Se-avîntă-n codru cîinii ca-n mare pescărușii,
Hăitașii spre desișuri ținîndu-și țeava pușcii,
Privesc la Voischi care, îngenunchiat șezînd,
Pîndește cu urechea lipită de pămînt;
Și- așa precum la doctor, pe chipul lui citești
Salvarea sau osînda acelui ce-l iubești,
Hăitașii ce-a lui Voischi pricepere-o știau,
În ochii lui nădejdea sau grija și-o topiau.
“El e! “ încet le spuse, sculîndu-se-n picioare.
Deci dînsul auzise! Ei, încă-n ascultare,
Ședeau; și auziră: un cîine a lătrat,
Alți doi apoi, și așții vreo douăzeci deodat’.
Copii, pîn’ acuma răzleți, în șir se-adună
Pe-o urmă, merg pe burtă, schelălăie-mpreună
Și latră. Însă nu e lătratu’ acela moale
De cîini ce după vulpe sau iepuri dau tîrcoale,
E-un scurt lătrat, într-una mai des, mai întețit;
Copii nu departe de pistă s-au oprit,
Cu ochii stînd la pînd㠖 și goana o-ncetară;
E prinsă fiara. Urlet și larma-ncepe iară:
Se apără jivina, desigur că-I rănită;
Și-n haita ce dă iureș și sforăie stîrnită,
Într-una se aude, din ce în ce mai clar,
Răpus în agonie, cum geme un ogar.
Stau gata vînătorii cu puștile să tragă,
Ca arcu-ntiși se-apleacă, prin ramuri capu-și bagă:
Nu pot să mai aștepte! Se-nșiră rînd pe rînd
Și unul după altul în codrul des pătrund;
Să-ntîmpine întîiul pe fiară-ar vrea oricare;
Degeaba le strigase Pan Voischi-n gura mare,
Degeaba cercetase poziția, călare,
Vestind că și țăranii, și domnii au să ia,
Din loc de-au să clintească, la dos cîte-o curea.
Dar ce să-I faci!? Cu toții porunca i-o călcară
Dînd buzna în pădure; trei focuri răsunară
Și-o salvă; dar mai tare ca arma descărcată
Răcni un urs, ecou-I umplînd pădurea toată.
Grozav urlă! De ură, durere și turbare;
Și cîinii, și hăitașii, și corn de vînătoare
Vuiau în miez de codru; cu toții fug degrabă
Spre codru, cară arme, și cheamă, și se-ntreabă;
Doar Voischi strigă jalnic că fiara le-a scăpat.
Picherii, vînătorii pe-o parte au flancat
Să-I taie, între codru și locul pîndei, drumul;
Cînd ursul vede cîinii și oameni cu duiumul,
Se-ntoarce către locul rămas mai slab păzit,
Poiana dinspre care hăitașii s-au pornit,
Unde-au rămas din mulții picheri, pîndari, pușcași,
Tadeuș, Conte, Voischi și doar cîțiva hăitași.


Pădurea e mai rară pe-acolo; se auzeau
Și urlete-n adîncuri, și ramuri ce trozneau,
Și ursul deodată veni spre vînători
Țîșnind dintre tufișuri, ca fulgerul din nori;
Cu spaimă urlă cîinii, în preajma lui dau goană;
Sculată-n două labe sta marea lighioană
Privind în jur cu urlet, dușmanul să-și spăimînte:
Cu labele din față, bușteni și ramuri frînte
Sau trunchiuri scorojite, ba chiar cîte-un pietroi
Zvîrlea mereu, cu zbierăt, în oameni și-n copoi;
Smulgînd un pom, ba-n laba cea dreaptă, ba-n cea stîngă
Rotindu-l ca măciuca, de-a dreptul îl aruncă
Spre Conte și Tadeuș, hăitașii lui din spate:
Aceștia, fără teamă, un pas doar mai departe
Spre fiară țeava puștii-și îndreaptă, parcă-s două
Subțiri paratonere spre-un nor ce stă să plouă;
Doar pușca și-au întins-o cei doi, și dintr-o dat',
( Novici!) chiar două focuri pocniră; le-a scăpat.
Cu patru dinți o furcă, zăresc din întîmplare
Și grabnic sar la dînsa, cînd văd un bot în care
Străluce două rînduri de colți ca niște cuie,
Iar laba cea gheroasă sta gata să-i răpuie;
Sărind pe spate, palinzi, în rariște dispar;
Spre ei se-aruncă ursul și laba-ntinde iar,
Ei scapă; neagra labă el iarăși și-o întinse
Și pe bălaiul creștet, pe Conte îl atinse.
Și tigva de pe creier putea să-i smulg㠖ndată
De nu săreau Notarul și-Asesorul din ceată,…













.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!