poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4792 .



Pan Tadeusz
poezie [ ]
(fragmente I ) traducere de Miron Radu Paraschivescu, volumul de poezii "Mickiewicz", editura Tineretului, 1959

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Adam_Mickiewicz ]

2005-09-22  |     |  Înscris în bibliotecă de Bejliu Anne-Marie




O, voi, contimporanii cu-ai Litvei mîndri cneji,
Copaci de prin Ponara, Șwitez și Bialovej,
Ce umbra v-ați zvîrlit-o prin codrii Cușelov,
Pe fruntea-ncoronată a marelui Mindov
Și-a groaznicului Vitens, precum odinioare
Pe marele Ghedimin, ce-n culmile ponare
Mergînd ca să vîneze, la foc dormi pe-o blană
De urs, vrăjit de dulcea cîntare lituană
A marelui Lizdeico ce-n pîlnia urechii
Cu șopot îl furase ca murmurul Vileichii
Și-al Viliei, a cărei mîndrețe îi răpise,
Iar el văzu atuncea un lup de fier în vise.
Și-apoi cînd din adîncul lui somn s-a fost sculat,
Yidi orașul Vilno ce este-nconjurat
Din fiecare parte de codrii seculari
Cum lupul între zimbrii și alte fiare mari.
Ca-n Roma din lupoaică, din Vilno au crescut
Cu fiii lor, și Olghierud precum și Cheistut,
Vestiți în bătălie ca și în vînătoare,
La fel știind dușmanul și fiara să doboare.
Lituaniei, prin veacuri ăst vis avea să-i spună
Că fierul și pădurile-I trebuie într- una.

……………………………………………………………..


Pădurile! În ele venise la vînat
Un ultim crai ce șlicul lui Vitold l-a purtat,
Un ultim iaghellonic, de faimă luptător
Și- al Litvei cel din urmă monarc și vînător.
Copaci ai țarii mele! Cînd cerul o să vrea
Din nou să vin acasă, mă-ntreb, v-oi revedea
Pe voi, bătrîni prieteni? Mai sînteți oare vii?
Ades mă cățărasem pe voi cu alți copii;
Trăiește oare Baublis, giganticul stejar
Adînc vrîstat cu brazde pe trunchiu-i secular
La care doișpie oameni puteau, ca și-ntr-o casă
De oaspeți primitoare, să stea- nșirați la masă?
A lui Mendog dumbravă-i mereu înfloritoare?
Și-acolo, în Ucraina, trăiește încă oare
La Holovini, de pază stînd casei drept în față
Pe malul Rosei, teiul cu deasa lui verdeața,
De pot juca-n păreche sub umbra lui cernută,
O sută numai tineri, și fete înc’ o sută?

…………………………………………………….


Copaci ai țării mele! Pe cîți din voi, pe an,
Vă taie negustorul sau alt topor dușman,
De n-au nici cîntareții pădurii adăpost,
Nici barzii, căror umbrele voastre dragi le-au fost
Ca pasării? Căci teiul lui Ian din Cearnoles
Foșnise nu o dată în stilul său ales,
Și ce minuni nu scoase cazacul cîntăreț,
Goșcinschi, ascultîndu- și stejarul vorbăreț!
Copaci ai țării mele! Iertare vă cer iarăși
Că, slab în vînătoare, fugind de-ai mei tovarăși
Cu glume zgomotoase, în calma voastră pace
Vînam atîtea gînduri în loc de dobitoace
Și-n codrul cel sălbatic, uitînd de vînătoare,
Ședeam întins pe tufe de iarbă la răcoare!
În juru-mi, ca argintul, cu fire- ncărunțite,
Bătrînul mușchi, în roșu pătat cu fragi strivite;
Tufișe, mai departe, stau rumene pe deal,
Măceși avînd podoabă mii perle de coral;
În preajmă întuneric, iar crăngi din pomii groși
Deasupră-mi atîrnate, nori verzi păreau, și joși;
Departe, uraganul spre ceruri, bolta largă,
Cu gemete, cu urlet și șuier, da s-o spargă.
Ce larmă- ngrozitoare, ciudată! Ca și cînd
Vuita întreaga mare pe capu-mi atîrnînd.


Pe jos, păreau căzute orașe în ruină:
Aci, se răsturnase un fag ce, din țărînă,
Asemeni unui mare schelet, părea țîșnit;
De el, coloane frînte ce parcă s-au proptit
De-un zid, stau rezemate mari trunchiuri rămuroase
Pe care putregaiul jumate le mîncase,
Dar cărora verdeața un gard le-a împletit;
Dincoace-n adîncime, e groaznic de privit:
Pe-acolo-și au sălașul ai codrului stăpîni,
Și lupul sur, și ursul, și mari sălbăticiuni;
În pragul lor se vede un vraf de oseminte
Neroase pîn’ la capăt de oaspeți fără minte.
Prin ierburi și prin frunze țîșnesc din vreme-n vreme
A cerbului mari coarne-n fîntîni arteziene,
Dar piere printre arbori cea galbenă jivină,
Ca-n codru cînd apune o rază de lumină.
E iarăși pace-n vale. În brad, ciocănitoarea
Lovi cu ciocul, zboară mai sus, apoi dispare,
Se-ascunde, dar o clipă n-a stat din ciocănit
Ca și-un copil ce strigă să-l prinzi cînd s-a pitit.
Stă veverița-n preajmă, o nucă vrînd să roadă
Și-o ține-ntre lăbuțe; pe ochi, un moț din coadă
Îi spînzură ca pana-n căciula de husar
Și- așa, sub el ascunsă, privește-n juru-i, dar
Pe oaspeți observîndu-i, deodată sprinten sare,
De parcă e măiastra pădurii dansatoare,
Din pom în pom într-una, ca fulgerul țîșnind
Și-n scorbura ascunsa a unuia pierind,
Ca o driadă- ntoarsă-n copacul fermecat.
Din nou e pace.
Însă, un ram s-a scuturat
Și iată că din tufa de smieură deodată,
Ca smieura de roșu, țîșni un chip de fată:
Era culegătoarea de fragi și de alune;
Ca buzele-i de roșii, ea fragii-n coș îi pune,
Un tînăr lîngă dînsa alunii îi apleacă,
Pe care fata-i prinde din zbor, cînd vrea să treacă…

Deodată, i-auzi cornul și-al cîinilor lătrat!
Ghicind că vînătorul de ei i-apropiat,
Sub ramurile dese, de svonuri fremătînd,
Ca zeii cei silveștri, privirilor se-ascund.

…………………………………………………………………


Ce pas călcă prin codrii lituanici pînă-n fund,
Chiar pînă și-n desișul din miezul lor umblînd?
Pescarul fundul mării la țărm îl știe doară;
La fel și vînătorul ce codru-l înconjoară
Pe margini, îi cunoaște doar chipul din afară,
Ci n-ar putea în taina din miezul lui pătrunde;
Doar fabula sau basmul, de-l știe ce ascunde.
Desișuri de-ai străbate, umblînd în vînatoare,
Îți scoate-n cale codrul un val de stîvilare
Din mari bușteni din trunchiuri și vreascuri grămădite,
În muschiuri și în ierburi stufoase ămpletite,
Păzite de băltoace, zăpoare și puhoaie
Prin care se ridică în cîrduri mușuroaie
Și pînze de păianjeni și roiuri de viespare
Sau vezi lăsate urme, pe jos, de tîrîtoare.
Curaju-ți fără seamăn de-a’ nvins acestea toate,
Alt rînd de mari primejdii în cale ți se-abate:
Cum lupul prin bîrloguri la orice pas se-aține,
Vezi mlaștini pe jumate cu dese ierburi pline,
Și-adînci că pînă-n funduri, de om nu-s cercetate
( Că dracii și-au acolo sălașul, se prea poate! )
Cu pete de rugină li-i apa- nsîngerată,
Cu aburi și miasme lăuntrice- mbibată,
Că toți copacii care-mprejurul ei trăiesc
Își pierd întreg frunzișul, de coajă năpîrlesc;
Golași, cu viermi întrînșii, betegi piperniciți,
Cu crăngile căzute, de mușchiuri năpădiți,
Cu trunchiuri cocoșate, cu bărbi și cu musteți,
Hidos împodobindu-I ciuperce și bureți,
La mal, în jurul bălții, pe vine, fiecare,
Îți par că sînt o ceată de negre vrăjitoare
Ce stau la foc în jurul cazanului, în care
Au pus un mort să-l fiarbă, în loc de-nmormîntare.


Un pas nici nu poți face de mlaștini mai departe,
Zadarnic ți-arunci ochii în fiecare parte,
Că totul peste ele-nvelit e într-un nor
De ceața, care suie mereu din fundul lor.
Iar dincolo de cețuri ( ca-n basme populare)
Un alt ținut se-ntinde, frumos nevoie mare:
E țara stăpînită de plante și de fiare.
Acolo sînt grăunțe de pomi și bălării
Ce poartă-n lumea-ntregă aceste seminții;
Cum Noe-și luase-n arcă din orice neam de fiare,
Acolo de prăsilă- și păstreză fiecare.
La mijloc chiar ( se zice) și-au curțile lor mari
Și ursul, ca și Yimbrul, ai codrilor Chezari.
Le stau în preajmă: Rîsul cu ochi iscoditori
Ca și Gămanul lacom, ce-s ageri dregători;
Iar mai departe, nobili, vasali și credincioși,
Sînt Lupii cu Elanii și Cerbii rămuroși.
Sălbatici Șoimi și Vulturi deasupra lor rotesc;
Aceștia din pomana stăpînilor trăiesc
În sluijba lor de paznici pe care-o-ndeplinesc.
Aceste căpitenii de fiare mari, temute,
Ascunse-n miez de codru, de lume nevăzute,
Copiii lor de-aicea-i trimet să locuiască
Spre marginea pădurii, acolo să trăiască.
Doar ele, cu perechea, aici în matca lor
Își duc în tihnă viața; iar ele nici nu mor
De armă ciopîrșite, străpunse de-o rafală,
Ci doar de bătrînețe sau de moarte naturală.
Aci și-au cimitirul în care vin de-și lasă
Sau blana, sau penajul, cînd moartea le apasă,
Cînd ursul nu mai poate să mestice-n măsele,…






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!