Iubesc al dimineții clopoțel de argint
Din mâneca-i albă, clătinată de flori,
Când ochiul învie, apărând dintre nori
Și clipele-s grele de sclipiri care mint.

Iubesc amiaza nesfârșită de vară
Când se destramă văzduhul ca din senin -
Cad spicele ploii sub cosorul divin
Și nici țipenie nu mai ramâne pe-afară.

Iubesc a-nserării privire curată,
Ceasul descreșterii vestit de lilieci,
Și arborii-nalți, și umerii recii
Pe care se-așterne o tâmplă de fată.

Ce frumusețe ar putea să mai tragă
O brazdă în plus pre limba-mi de miere?
Astfel, ca pasărea ce-n legea ei piere,
Îmi ești precum boului umbra de dragă.