Cavernele din tine strigã
neîncetat,
cu guri ştirbe,
hipertrofiate,
din care percuteazã
stoluri bezmetice de lilieci.
Emani miasme care-ţi aburesc
sulfuros
pielea solzoasã.
Prea multã cenuşã presari
pe vãzduhul cuvintelor.
Mai bine îţi taci pustiirea!
Întoarce-te unde erai la început de veacuri
şi dã drumul luminii
pe care-o ţii încarceratã
în spatele desfrunzitei
tale singurãtãţi!