Am frânt copilãria
ca pe o pâine de jertfã,
şi-am împãrţit-o pretutindeni.

Am semãnat-o în mersul stelelor,
pe drumul ce duce
spre casa albã a bunicii,
în nucul bãtrân
cu leagãnul înalt,
sub care creştea în voie muşeţelul,
în susurul pârâului ce-nfiora
de fiecare datã
cu rãcoarea lui
neobosite picioruşe de copii,
în uguitul porumbeilor
ce ornic ne era
în dimineţile de varã,
în fluierul de soc
cu care vântul cânta atunci
şi cântã şi acum,
s-adoarmã puii de rândunicã
ce toatã ziua s-au zbenguit
şi-au exersat
spre lume zborul.
Copilãria mea e şi în corul magistral de greieri
pe care-l ascultam
cu inima bãtând în iarbã:
„Lãudãm, lãudãm cerul, cerul,
Slãvim, preaslãvim misterul.”

Mã scald în copilãria mea
ca-ntr-o apã ce cântã cu mii de guri.
Dar nu mai pot,
o, nu mai pot sã o adun
de pe atâtea drumuri, nenumãrate,
pe unde am frânt-o
ca pe o pâine de jertfã.