să nu te ridici mai mult decât te poţi înălţa

femeia te-a păcălit,
ţi-a ingurgitat coasta
şi în singurătate umbli cu o femeie în minus

fulgerul tău se făcea trăsnet în pântecele ei
furtuna acoperea urletele facerii
apoi pruncul ieşea furtună şi urla
şi Doamne!
ce suav aşteptam furtuna lui să mă rostească *tată*

crengile se aplecau la pământ
să plângă plânsul pruncului
singurătatea mea se umplea de femeie şi-ntreg
frunzele năpârleau a Eden
inimile navigau pe sânge
ducându-ne mai departe
şi mai aproape îmi era aproapele gurii
de sădeam cuvânt sub limbă
aşteptat de grăirea vântului
neştiută neavând aripi
ci doar cu paşii zbori spre femeie
să-ţi regurgitezi coasta

să nu te ridici mai mult decât te poţi înălţa
strigau legile cu apele înfipte-n pământ
dedesubt era mormânt
şi femeie
făcând dragoste cu aducerea aminte
a fulgerului în capăt cu trăsnet de prunc
personal fiinţam dintr-o arogare a pietrei
iubeam apeductul cu sânge până la inima ta
nimic nu costa toţi talanţii de vindere de Crist
vinul urca în pocale
un nicăieri era aproape
şi striga