Lângă stânca rece a sufletului meu
S-a cuibărit o pană pierdută de arheu.
Un simţământ se naşte in piatra ce sunt eu:
-Ce vrei tu, pană, spre ce zburai,
Când liberă erai, încotro te îndreptai?
Îmi cer umile scuze că nemişcarea mea
Ţi-a frânt speranţa de a gasi acel ceva
De-l căutai...
În jurul meu adesea se cântă cu jale,
Despre un loc ce viata ţi-l aşează în cale,
Unde nu este durere, nici suspin, nici întristare..
Ce seamănă asta cu groaznica nemişcare!
Nu ştiu cei ce cântă că nu asta îşi doresc,
Iar traiul lor mărunt mă face să gândesc...
Să simt, aş vrea, tristeţe şi durere
Căci viaţa vine în dar alăturea de ele.
Şi doar pene rătăcite prinse în joc de vânt,
Mă mai găsesc pe mine, pe frunze şi pământ.
Dacă aş putea să suflu, te-aş ajuta să pleci.
Dar poate vântul mă poate asculta,
De-i cer să vină să te ia...
-Vânt de iarnă, vânt de iarnă,
Răscoleşti totul prin preajmă,
Nu mă poţi mişca pe mine,
Dar, te rog, în mâna ta,
Poartă pana până unde-o vrea,
Poart-o către ceruri albastre,
Către soare şi izvoare
Către viaţă şi dogoare...”
Aşa s-a rugat piatra, în nemişcarea sa...

Se duce, zboară pana pe oftatul cine ştie cărui zeu,
Şi piatra cade în nemişcare, aşa cum a fost mereu.