Rose stă drăguț sprijinită de Opelul ei Astra din '89
Și se uită lung cum plec,
Nu e nici senin dar nici nu plouă,
Scria ieri în ziar că e anotimpul în care iubirile trec.

Ea-și ține degetul mic între buze și parcă-i sesizez o lacrimă,
Mă urc în autobuz și mă fac că vorbesc cu șoferul,
Îl întreb de bilet, de traseu și-l întreb cu patimă
Despre orice doar ca să nu cadă pe mine cerul.

Cu coada ochiului stâng sau parcă drept
O văd pe Rose cum stă mai departe nemișcată,
Mă bucur că nu ajung până la ea zgomotele mele din piept,
În fond nu e Superwoman și nici amazoană, Rose e doar o fată.

Ea plânge acum de-a dreptul, îi văd de pe scaunul meu obrajii uzi strălucind,
Și plâng și eu, păi cât să mai rezist așa prefăcut?
Îmi pun o palmă pe geam și gâtul spre ea mi-l întind
Simulând un rămas bun, un urlet, un sărut.

Nu cred că mă vede cum disperat mă agăț de clipă,
Nici eu nu o mai văd, autobuzul a cotit la dreapta și e gata totul.
De Rose n-o să-mi amintesc ca de oricare altă tipă
Ci diferit, ca și de Opelul ei alb cu care mă pescuise când făceam autostopul.