Cu aerul, când respirăm, strivim în noi lumini
Născute din lacrimile coroanei de spini-
Ne rugăm către Timp să ne lase în pace
Dar el, plictisit, în neștiut ne preface.

Din verdele care urcă în noi-sevă păgână-
Și se întoarce, înroșit pulsând din picior înspre mână,
Ne luăm îndrăzneala și dezvăluim cântul,
Justificăm viața, sufletul care zboară cu vântul.

Iar dintre frunzele lùcii care firav foșnesc
Prin anotimpul în care se îndrăgostesc
Alegem uitarea, amurgul, liniștea mieroasă
Și ne-agățăm de tristețe ca păpădia de coasă.

În setea lamei stârnită de cruda lumină
Ne cufundăm dorința strălucind fără vină,
Ne lăsăm privirea să ardă oarbă, absentă,
Să ducă-n uitare sufletul... cu tot cu amprentă.