Apă, aduci multe sticle și oroare,
reflexia ta să mă omoare
plină cu ardoare
de stele și soare
c-o lună de răcoare,
cu fructe de mare
și sare.

Trebuie doar să fiu un eschimoș
pentru câteva milenii.
Aș vrea ca tu să îmi fi soartă,
destin sau dorință,
să mă prefaci în neființă
pentru câteva milenii...

Nici fulgii nu se topesc în palma ta,
doar eu, într-un abis al florilor
cu petale de cobră
și frunzele pedale de morgă,
răni zimțate,
noul în vogă
masele turbate
de prea mult lemn defrișat.

Un antreprenor
îmi survolează
insistent migrenele
sau cel puțin așa are impresia.
Bate politcos la ușă,
caută migălos mânerul
din lemn defrișat,
cu scobituri de regret
și foame de secetă.