- Doamna Ioana Radu, în primul rând...
-... în primul rând, deja e târziu,
și oamenii mor târziu de curând.

- Doamna Ioana Radu, vă mulțumesc...
- "mulțumesc" e un gând de regret urmat,
un ieftin coniac în cafele turnat,
așa că nu ma privi galeș, dragul meu,
ochilor umezi le citesc mereu apele,
dar pleoapele, vai!, ploapele,
sunt minciunile de după, de după.

- Ce ne puteți spune...
- când "spun", nu aud ce spune celălalt,
așa cum un salt
abia învinge avântul,
cum sicriul abia învinge pământul.

- Totuși, aș fi vrut să...
- așa aș fi vrut și eu, și tot așa, tot așa,
aș fi vrut să mă întrerupă cineva
când tinerețea pleca.

- Totuși, cititorii noștri ar vrea să știe...
- că sunt pe atât de bătrâni pe cât de tineri se simt,
că frunzele sunt ceața mormintelor de-argint,
că e târziu și trebuie să suflu în lumânare,
și doare.

- Dar...
- dar te rog să mă ierți, peste câteva toamne,
vai, Doamne!,
am întălnire pe același drum
de scrum
și de altădată,
unde îl aștept,
unde niciodată nu vine
și niciodată nu-i drept.

- Vă mulțumesc!
- Cu drag, dar șterge-mă din gând
ca și când
niciodată n-am fost,
niciodată cu rost,
nicicând, nicicând.