Suferea de-o boală rară un rajah din Serendip,
Căci prin trupul său, nu sânge curgea-n vene, ci nisip
Din granule aurite, ca prin trupul de clepsidră,
Spre fractali de vinișoare rămuroase ca o hidră.
Viața lui în felu-acesta se scurgea din ceas în ceas,
Fiecare bob din ființa-i i se depunea-ntr-un vas
Rotunjor, de sticlă groasă, ce sălășluia-n călcâie,
Din care nisipul aprig înceta să se mai suie.
Ci rajahu-și știa bine starea vrednică de plâns,
Faptul că-ntr-o zi cumplită, tot nisipul va sta strâns
La picioarele-i, lăsându-i trupul despuiat de viață.
Ziua se plimba-n lectică, doar culcat, purtat pe brațe,
Spre a stăvili din sine-și curgerea vremii, vârtejul;
Noaptea,-n somnul său foielnic se contorsiona ca vrejul
În poziții complicate, chinuindu-se nespus
Să regleze mecanismul dintr-un unghi mai jos, mai sus,
Timpul de s-ar fi putut întoarce cu-ale sale aparate
Ce-l măsoară și-l ordonă, împărțindu-l în postate.

Dar în orele amiezei, când prin luminiș trecea,
Pulberea-i auriferă ca un fulger s-aprindea
De sub carnea-i străvezie, cum cleștarul șlefuit,
El părea atunci un țurțur din străfunduri dogorit
De-un izvor adânc de lavă, ce din inimă pompa
Râuri de lumini și raze dezlegate dintr-o stea,
Iară boala dinăuntru-i, cu-ale sale chinuri rare,
Ca un giuvaer lăuntric îl împodobea cu soare.