De-o să mă ridic vreodată cu un vers mai sus ca cerul,
N-am să-mpărtășesc misterul cu nici unul dintre voi,
N-o să mă transform în ploi, nu sunt spălător de lacrimi
Și nici nu-s izvor de patimi pentru setea celor răi.

N-o să mor în vreo icoană să vă storc din pungă vântul,
Căci să mă ferească Sfântul prefăcuților ce plâng,
N-am să pot mai rău s-ajung decât poate ce-am ajuns,
Vechiul lup cu părul uns pe-ntreg trunchiul de argint.

Dacă m-ar ajunge steaua, ce nu-i pot scoate din minte,
Miere-albastră din cuvinte când mă cheamă la culcare
Pe oricare loc din soare, Doamne, dacă mă convinge,
Vei fi singurul ce plânge, căci eu tot cu ea m-aș duce.

Vom fi îngeri fără grabă între pașnice candele,
Făr-o virgulă-ntre ele, șoapte ce-i topesc zapada
Versului lăsat pe strada nopților cu becuri arse
În caciuli cu blăni întoarse, să vă umezească ochii.

Mi-adorm toată gelozia sărutând brațele-ntinse,
Parcă-s cerșetori de vise lăngă poarta ce suspină
Dumnezeu cuprins de vină ,de când a-nvățat să plângă,
Nu mai lasă să ne-atingă nici o lacrimă de-a voastră.